Altă zi, altă piesă.... acelaşi compozitor - Keiko Matsui

Ajută-mi Doamne ca să nu mă piardă cumva - ...aşa, din întîmplare sau... pur şi simplu intenţionat -  timpul, printre banalităţi şi resemnare şi să mă uite acolo... să mă părăsească... făcându-mă să accept bucuria omului care supravieţuieşte fericindu-se de gura sau buzunarul său plin... îţi mulţumesc însă pentru faptul că îmi dai posibilitatea să ating nemurirea aceasta creată de talente, de talente diferite dar în a căror desăvârşire îmi permit să mă regăsesc şi să mă refugiez ca un muritor, uneori plictisitor de obişnuit ce sunt.  Am redescoperit o veche pasiune... dragostea pentru sunet, adevăratul sunet, pur, limpede ca lacrima şi blând ca chipul unei mame. Mi-a înflorit sufletul la sfârşitul lui ianuarie. Incredibil! A fost nevoie doar de un pian şi de o bucată om, dar nu simplu om,nu, nicidecum... e un om ce profetează miracolul, anotimpurile, soarele, talentul. Da, m-am îndrăgostit din nou de Keiko Matsui! Am redescoperit ceea ce mulţi numesc muzică dar prea puţini cunosc adevăratul sens al  acesteia, am şters praful de pe sunetele care s-au tupilat de careva timp în sufletul meu şi acum stau să mă sfiesc de amnezia mea. Doar le purtam mereu cu mine, în suflet dar, în acelaşi timp, le-am uitat... cum de s-a întâmplat asta? Răul ăsta de timp şi-a lăsat amprenta lui odioasă asupra-i. Dar nu mai contează... am căutat puţin prin arhivele sufletului şi am dat de ele....nu s-au lăsat aşteptate şi a ieşit deodată la iveală curcubeul ăsta de lumini muzicale şi iată-mă savurând orice sunet al pieselor acestei talentate pianiste japoneze. E muzica fără adaosuri şi conservanţi.... e doar sunetul şi puterea sufletului capabil să-l înţeleagă şi să-l împărtăşească în taină inimii. E chiar indecent pe alocuri să fii atât de genială căci răneşti cu desăvârşire celelalte miliarde de oameni. Dar are câştig de cauză şi orice antrenare în instanţă e inutilă.... talentul ia vârf la toate şi dreptul e de partea ei! Îmi răscoleşte sufletul şi îl umple cu doza de sănătate zilnică de care toţi avem nevoie! Muzica vieţii mele acum sigur pot spune că e împărţită în ceea ce a fost înainte de sunetul lui Keiko Matsui şi ceea ce vine imediat după. Şi dac-ar fi să trăiesc, aş trăi doar pentru a savura sunetul ăsta, clipa asta de nemurire şi de fericire nebună. Viaţa împreuna cu ea e o adevărată „superbă romanţă”.

Dilema pedagogică

Polemizam astăzi pe tema sistemului de învăţămînt universitar din Republica Moldova. Comentam nemulţumirea şi nedumerirea unei foste colege de universitate care se indigna de modalitatea de predare a lectorilor. E anul 3, se aştepta probabil şi la obiecte mai interesante şi la profesori mai calificaţi. Da, s-au dovedit a fi alţi profesori însă cu aceleaşi metode de predare. Lucrul individual... oare a descoperit America precizînd că lucrul individual e inevitabil şi „trebuie să iau cărţile în mînă ca să studiez individual?”. Cred că nu. Studentul universitar din Republica Moldova e deprins încă de pe băncile şcolii primare cu sistemul ăsta de învăţămînt „dependent” de cunoştinţele(şubrede deseori) ale dirigintelui. La  ce poţi să te aştepţi de la un lector,care după studiile universitare - licenţă, masterat - a rămas să predea la universitate; poate din frica reuşitei ulterioare sau doar din plăcerea stabilităţii şi a confortului create? care foarte rar se specializează şi adeseori nu are deloc tangenţe cu sfera practică a cunoştinţelor citite şi predate studenţilor. Nu suntem deprinşi din faşă cu lucrul individual, avem mereu aspiraţia asta de a fi dependenţi de învăţătura cuiva, de lecţiile, poveţile, conspectul unui profesor care predă ani de-a rîndul unele şi aceleaşi materiale diferitor generaţii de studenţi neţinînd cont de schimbările ce se produc în cadrul societăţii, de mişcările şi aspiraţiile care se disting de la an la an doar din cauza că lenea de a întocmi alte conspecte şi de a citi alte cărţi e mult prea mare decît setea de a propovădui şi de a Educa tinerii specialişti. Sistemul de la Bologna asta şi presupune... lucrul individual, democraţia şi creşterea studentului pe baza sistemului de greşeli şi reuşite proprii. Profesorul e cel ce are menirea de ai arăta direcţia, studentul e cel ce cizelează propria individualitate, părere,raţionalitate în fapte şi gînduri. De ce să fii indignat de faptul că trebuie să munceşti independent şi să zici că nu eşti mulţumit de metoda de predare cînd nici nu ai făcut tentativa de a încerca să studiezi individual? Sau nu, poate o tentativă a şi fost făcută însă continuitatea acesteia a pierit în scurt timp din cauza lenii,a plictiselii sau a unui telefon din partea prietenei care te cheamă să mergi la Mall căci suntem în perioada reducerilor de iarnă şi e păcat să rămîi fără „obnovkă”. Munca înnobilează omul! E nevoie de iniţiativă! Dar iniţiativa fără perseverenţă nu are şanse de izbîndă şi cu această stare de lucruri ne confruntăm zi de zi în cadrul societăţii. E mult mai uşor să preiai comanda de la şef decît să iei atitudine şi responsabilitate de a da comandă şi de a suporta consecinţele deciziei luate. Căci nu suntem ceea ce ne învaţă şi fac alţii din noi ci suntem ceea ce gîndim, învăţăm şi realizăm noi înşine!

Aspiraţiile noastre cresc mereu,uneori însă nu neapărat direct proporţional cu ceea ce ne pot oferi lectorii şi programa universitară şi pentru asta un simplu curs nu poate „potoli” toată setea de necunoscut pe care o ai! E nevoie de o specializare continuă căci nu trebuie să mizăm doar pe cunoştinţele unui profesor ci şi pe capacitatea de a accede la alte surse decît cele ce sunt primite în cadrul universităţii! Un curs individual, un seminar, un MBA e foarte binevenit! ;)