Sectele erei informaționale

Dacă în timpul slujbei religioase credincioșii ortodocși cântă Crezul, atunci și credincioșii noului mileniu nu rămân deloc în urmă și se grăbesc să aducă „cântări de slavă” rețelelor sociale, care, în ultimele decenii, apar ca ciupercile după ploaie. Urmărind cu atenție metamorfozele societății contemporane, „enoriașii” noii generații iau cu asalt cele mai proaspete rețele de networking pentru a-și împărtăși confesiunea cu semenii lor și  pentru a o propovădui ,ulterior,  novicilor. Ca în orice altă religie sau sectă și aici există un propovăduitor care pune bazele noii confesiuni și, cu ajutorul nemijlocit al intermediarilor, o infiltrează iscusit  în rândurile maselor însetate de cunoștințe noi și de trăiri intense. Pentru a  împărtăși aceleași dogme și idei ei aderă la anumite grupuri care, conform lor, le-ar reprezenta în totalitate propria personalitate și punctul de vedere.

 Dar  să încep totuși cu cuvântul. Deci iată! Citisem recent în paginile unei reviste italiene un articol despre „credincioșii” facebookiști. În rândurile articolului erau menționați și „trădătorii” care părăsesc în ultimul timp tot mai des rândurile „confesiunii” lor sociale. Autoarea își întreba cititorul : „să fie oare o fugă în masă”  sau e doar o tendință a unor snobi(!)? Ideea e năstrușnică, recunosc.  Să cataloghezi persoana care își protejează viața privată de ochiul public drept snob e o pură nebunie. A ajuns oare, în timpurile boom-ului tehnologic, o anormalitate dorința de a găsi și de a acorda mai mult timp prietenilor și familiei discutând la o plimbare în parc și nu prin intermediul videochatului ? Îmi fac impresia că da, dacă la orizont apar astfel de publicații, care, plus la toate, se mai și propagandează maselor! Îmi induce ideea exactă a unei secte de facebookiști, de odnoklassniși și de multe altele, cărora lumea li se roagă zilnic de la 3 și mai multe ore, în dependență de cât de mare o fi credința lor. Cel mai uimitor fapt rămâne a fi acela că majoritatea din cei ce au aderat la confesiunile rețelelor sociale în viața reală se consideră a fi, nici mai mult, nici mai puțin – atei!... J He! Dragilor, propovăduiți atâtea ore prin chat-uri și forumuri, grupuri și topici și rămâneți a fi nepătați confesional? Nu prea cred!

Mai sunt și din ăștia care au fost trădați de propria „religie”. Din setea de a-și împărtăși bucuria cu prietenii de rețea, un facebookist înfocat a fost demis din serviciu din cauza că în timpul concediului medical declarat conducerii făcea băi de soare pe una din plajele exotice ale țărilor calde și în grabă posta zilnic cele mai recente poze ale odihnei bine-meritate. Ca să nu se relaxeze prea tare, unul din „prietenii” de rețea îl turnă conducerii. Se alese „bietul” de el, în final, cu odihna prelungită pe timp nelimitat.

 Iată am ajuns să fim și jertfe ale propriei socializări : căci numărul de prieteni virtuali în prezent devine invers proporțional cu numărul prietenilor pe care îi avem alături zi de zi. Cu cât unul din cele două crește cu atât celălalt este mai mic; și aceasta devine a fi deja o axiomă.

Cu dreptul sau cu stângul?

Odată trecută febra și căldurile electorale, odată toți aleși și culeși conform celor mai „drastice” criterii ale cetățenilor critici,una din dileme rămâne totuși a fi : cine se face de vinovat de sălbăticia politică la care asistăm? Suntem noi, cetățenii de rând, a instiga ura și diferențierea socială conform claselor politice ori sunt cei cărora le-am acordat votul? Toate forumurile, dezbaterile în care persistă tente politice sunt nenumărate „încăierări” de opinii, jigniri nefondate. Ce-o mai fi însemnând și asta tot chibzuiesc? Să fie oare lipsa unei etichete, a celor 7 ani de-acasă sau atât de mare o fi loialitatea față de partid? De-a lungul anilor, de la înființarea lui, Partidul Comuniștilor a folosit mereu tactici agresive întru reprimarea „inamicilor” (oponenților) politici. URSS s-a destrămat însă tacticile au fost transmise ereditar generației noi de comuniști. Iată că în prezent jumătate din mica asta țărișoară s-a întors cu fața spre vest și tot trage de ea să o aducă mai aproape de Europa, iar cealaltă jumătate -  întoarsă cu fața spre est - trage sfoara pentru a-și lipi pământul nenorocit de sufletul fostei patrii. Cât de tare nu ar trage jugul ambele, atât timp cât forțele o să fie egale n-o să se miște carul din loc. Îi tot auzi pe unii strigând perfid pe la colț de stradă ori printr-un bar „NOI am câștigat!”  Întrebarea ar fi cine sunt acei „NOI”? Cine și ce loc ocup eu/el în societate dacă nu fac parte din acest întreg al vostru? Suntem toți atât de diferiți, dar nu știu de ce trăim totuși împreună, sub același cer, în același sat/oraș/patrie. O strângere de mână a doi oponenți politici e o împăcare națională, o recunoaștere a înfrângerii aduce cu sine toleranța maselor nemulțumite și întărâtate. Nimeni nu are drept scop de a fura ideologii sau de a  lipsi masele de ele dacă se crede cu desăvârșire în idealul ce se apără. Scopul clar conturează metodele necesare. Doar un individ neîncrezut instigă ură. O ideologie neajustată noilor cerințe sociale însă nemijlocit va merge către pieire căci tot ceea ce este neînțeles nu este acceptat.  În așa o țărișoară mică în care reformele ar zbura cu viteza luminii e păcat să stagnăm din cauza propriei incompetențe.