Marea colonizare

Trăgând o privire în jur observ de ceva vreme că se cam înmulțesc restaurantele și fast-food-urile ce servesc sushi sau alte bucate deocheate cu specific oriental, diverse ceremonii ale ceaiului (chinez, japonez, indian), centre de yoga și meditații, diverse concepte de design interior conform stilurilor de viață orientale (feng-shui). Astăzi orice metropolă a lumii se poate „mândri” cu propriul China town.
Ne invadează estul... dar o face într-atât de subtil încât fostele țări deținătoare de colonii percep schimburile de informații și cultură cu țările lumii a treia ca pe un dialog și nicidecum nu văd în ele un pericol de invadare directă. Astăzi mai mult de 1/3 din populația lumii o constituie doar India și China. Europa la nivel demografic de câteva decenii a căzut într-un somn letal comparativ cu lumea opusă, cea a estului reproductiv și tare flămând. Tot mai des în ultimii ani omul european alege să frecventeze zilnic cursuri de yoga în detrimentul alergatului de dimineață. Deja devine o indecență în lumea vestică să nu cunoști cultura și ceremonia ceaiului și, cu atât mai mult, să nu participi la ea, să nu ai măcar vreun talisman sau obiect care să îți poarte noroc și să-ți stimuleze creșterea profesională sau cea familială. Estul își dă de știre și deja a început marea colonizare pe teritoriul fostelor țări expansioniste. Influența lui în cadrul infrastructurii sociale, culturale, economice se simte tot mai aprig în lumea contemporană. Dacă la început Europa își freca fericită mâinile văzând în emigranții estului și lumii a treia brațe de muncă ieftine și nesecate, atunci Europa de astăzi a ajuns să întrețină cu pensii sociale familiile de africani sau alte națiuni emigrante, care nu se grăbesc deloc să lucreze, nici să-și schimbe concepțiile de viață și tradiția conform standartelor europene. Imigranților le este acordată asistența medicală gratuită, ei beneficiază de locuințe, le sunt oferite studii și cursuri de specializare gratis... Europa a ajuns să lucreze pentru propriii imigranți... și în curând o să fie înghițită de lumea estică. O vor înghite cu tot cu papuci căci toate convorbirile și dialogurile cu estul nu sunt decât niște povești în care cred diplomații europeni. Nu poate fi vorba de vreun dialog. Europa ține discursuri în timp ce estul tacit continuă colonizarea inversă prin tactici de influențare a modului de viață și a concepțiilor de gândire. Suntem noi cei care acceptăm cultura lor și o primim pentru a ne potoli setea de cunoaștere și expansiune a noilor orizonturi. Europa nu poate pretinde la supraviețuire. La boom-ul demografic actual nu contribuie Europa ci țările lumii a treia, care sunt niște consumatori în sine. În viitorul apropiat ajungem să deservim și economia chineză.

Ne aflăm în plină migrațiune. Sub ochii noștri se conturează o nouă reconstrucție a lumii. La adevărata criză însă o să asistăm cam peste vreo 50 de ani atunci când lumea o să epuizeze toate resursele și nu o să mai aibă unde emigra.

Sectele erei informaționale

Dacă în timpul slujbei religioase credincioșii ortodocși cântă Crezul, atunci și credincioșii noului mileniu nu rămân deloc în urmă și se grăbesc să aducă „cântări de slavă” rețelelor sociale, care, în ultimele decenii, apar ca ciupercile după ploaie. Urmărind cu atenție metamorfozele societății contemporane, „enoriașii” noii generații iau cu asalt cele mai proaspete rețele de networking pentru a-și împărtăși confesiunea cu semenii lor și  pentru a o propovădui ,ulterior,  novicilor. Ca în orice altă religie sau sectă și aici există un propovăduitor care pune bazele noii confesiuni și, cu ajutorul nemijlocit al intermediarilor, o infiltrează iscusit  în rândurile maselor însetate de cunoștințe noi și de trăiri intense. Pentru a  împărtăși aceleași dogme și idei ei aderă la anumite grupuri care, conform lor, le-ar reprezenta în totalitate propria personalitate și punctul de vedere.

 Dar  să încep totuși cu cuvântul. Deci iată! Citisem recent în paginile unei reviste italiene un articol despre „credincioșii” facebookiști. În rândurile articolului erau menționați și „trădătorii” care părăsesc în ultimul timp tot mai des rândurile „confesiunii” lor sociale. Autoarea își întreba cititorul : „să fie oare o fugă în masă”  sau e doar o tendință a unor snobi(!)? Ideea e năstrușnică, recunosc.  Să cataloghezi persoana care își protejează viața privată de ochiul public drept snob e o pură nebunie. A ajuns oare, în timpurile boom-ului tehnologic, o anormalitate dorința de a găsi și de a acorda mai mult timp prietenilor și familiei discutând la o plimbare în parc și nu prin intermediul videochatului ? Îmi fac impresia că da, dacă la orizont apar astfel de publicații, care, plus la toate, se mai și propagandează maselor! Îmi induce ideea exactă a unei secte de facebookiști, de odnoklassniși și de multe altele, cărora lumea li se roagă zilnic de la 3 și mai multe ore, în dependență de cât de mare o fi credința lor. Cel mai uimitor fapt rămâne a fi acela că majoritatea din cei ce au aderat la confesiunile rețelelor sociale în viața reală se consideră a fi, nici mai mult, nici mai puțin – atei!... J He! Dragilor, propovăduiți atâtea ore prin chat-uri și forumuri, grupuri și topici și rămâneți a fi nepătați confesional? Nu prea cred!

Mai sunt și din ăștia care au fost trădați de propria „religie”. Din setea de a-și împărtăși bucuria cu prietenii de rețea, un facebookist înfocat a fost demis din serviciu din cauza că în timpul concediului medical declarat conducerii făcea băi de soare pe una din plajele exotice ale țărilor calde și în grabă posta zilnic cele mai recente poze ale odihnei bine-meritate. Ca să nu se relaxeze prea tare, unul din „prietenii” de rețea îl turnă conducerii. Se alese „bietul” de el, în final, cu odihna prelungită pe timp nelimitat.

 Iată am ajuns să fim și jertfe ale propriei socializări : căci numărul de prieteni virtuali în prezent devine invers proporțional cu numărul prietenilor pe care îi avem alături zi de zi. Cu cât unul din cele două crește cu atât celălalt este mai mic; și aceasta devine a fi deja o axiomă.

Cu dreptul sau cu stângul?

Odată trecută febra și căldurile electorale, odată toți aleși și culeși conform celor mai „drastice” criterii ale cetățenilor critici,una din dileme rămâne totuși a fi : cine se face de vinovat de sălbăticia politică la care asistăm? Suntem noi, cetățenii de rând, a instiga ura și diferențierea socială conform claselor politice ori sunt cei cărora le-am acordat votul? Toate forumurile, dezbaterile în care persistă tente politice sunt nenumărate „încăierări” de opinii, jigniri nefondate. Ce-o mai fi însemnând și asta tot chibzuiesc? Să fie oare lipsa unei etichete, a celor 7 ani de-acasă sau atât de mare o fi loialitatea față de partid? De-a lungul anilor, de la înființarea lui, Partidul Comuniștilor a folosit mereu tactici agresive întru reprimarea „inamicilor” (oponenților) politici. URSS s-a destrămat însă tacticile au fost transmise ereditar generației noi de comuniști. Iată că în prezent jumătate din mica asta țărișoară s-a întors cu fața spre vest și tot trage de ea să o aducă mai aproape de Europa, iar cealaltă jumătate -  întoarsă cu fața spre est - trage sfoara pentru a-și lipi pământul nenorocit de sufletul fostei patrii. Cât de tare nu ar trage jugul ambele, atât timp cât forțele o să fie egale n-o să se miște carul din loc. Îi tot auzi pe unii strigând perfid pe la colț de stradă ori printr-un bar „NOI am câștigat!”  Întrebarea ar fi cine sunt acei „NOI”? Cine și ce loc ocup eu/el în societate dacă nu fac parte din acest întreg al vostru? Suntem toți atât de diferiți, dar nu știu de ce trăim totuși împreună, sub același cer, în același sat/oraș/patrie. O strângere de mână a doi oponenți politici e o împăcare națională, o recunoaștere a înfrângerii aduce cu sine toleranța maselor nemulțumite și întărâtate. Nimeni nu are drept scop de a fura ideologii sau de a  lipsi masele de ele dacă se crede cu desăvârșire în idealul ce se apără. Scopul clar conturează metodele necesare. Doar un individ neîncrezut instigă ură. O ideologie neajustată noilor cerințe sociale însă nemijlocit va merge către pieire căci tot ceea ce este neînțeles nu este acceptat.  În așa o țărișoară mică în care reformele ar zbura cu viteza luminii e păcat să stagnăm din cauza propriei incompetențe.

Fabulă : Rușinea celor 5 lei

Am citit LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind protecția consumatorilor, citând Monitorul Oficial …

 dar numai în momentul  în care m-am lovit frontal cu o situație neplăcută aspectului meu moral și social, în momentul  în care m-am simțit așa-zis ”frăierită”, pomenind dialectul ăsta al nostru. Am notat aspectul  invers proporționalității impactului unei fraude mici asupra moravului unei persoanei ; cu cât nedreptatea e mai mică cu atât parcă nedumerirea și indignarea ia proporții colosale, în special în raport cu propriul eu, cu propria moralitate. Căci atunci când frauda e de proporții exonerate, clar vizibile indignarea parcă reduce aspectul prejudicierii morale în alba celei economice, făcându-le direct proporționale între ele. Dar această ecuație cu siguranță nu poate fi aplicată în cazul în care nedreptatea suferită are proporții neînsemnate, căci anume faptul că e nu e vizibilă tuturor  te face să te gândești și să te indignezi și mai mult de stupiditatea faptului sesizat, ah! și cât avea să fie bine aplicabil aici principiul celor 3 maimuțe intelectuale care nu văd, nu aud și nu spun nimic… dar nu a fost să fie așa, când, întoarsă de la supermarketul unde fac de obicei cumpărături, din cauza proximității acestuia, am hotărât să analizez(cum de obicei fac, din obișnuința de nu a avea încredere decât în propriei mei ochi) bonul de casă, constatând cu un amar dezgust că pe lângă tot ce am achiziționat, vânzătoarea s-a grăbit să-mi adauge în ”propriul cont” și o sticlă de apă (se gândea probabil la hidratarea mea zilnică de care am nevoie) pe care niciodată în viața mea nu am consumat-o, nici să o mai procur. Nu-mi venea să cred stupidității la care am fost complice benevol! Bine , povestea în sine e un caz al sistemului în care suntem antrenați de zi cu zi și la care participăm cu toții. Mă gândeam la posibilitățile de a-mi recâștiga onoarea de consumator, de a-mi apăra dreptul, dar dilema cea mare rămânea cum să o fac?  Cum să demonstez existența unui produs adăugat în cont când nici nu l-am văzut în ochi?  Să mă duc cu pachetele și să fac un scandal de pomină nu e stilul meu, când analizând în fond situația m-am dovedit a nu avea nici un as la îndemână. Am preferat deci să mă calmez, să beau 3 pahare de apă plată ca să-mi înec amarul și s-o pomenesc pe cea pe care am achitat-o fără s-o fi azhiziționat J și să caut urgent LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind protecția consumatorilor ca să evit pe viitor să trag rușinea celor 5 lei fluturați de sub nas de o vânzătoare însetată în toiul unei zile de muncă istovitoare la casă. Și de unde drag Doamne se trezește în noi spiritul ăsta al dreptății doar atunci când ne-a lovit grebla drept în nas?! Dar uite că dacă până acum nu am găsit nici timp și nici poftă să citesc legea cu privire la protecția consumatorilor, acum pofta veni nepoftită și dintr-o răsuflare am citit-o catalogând-o ulterior ca fiind o recompensă morală a onoarei mele de consumator prejudiciat. Antrenarea sau neantrenarea ulterioară a mea în rezolvarea cazului fiecare o poate discuta în mod divers, după capacități și experiență proprie.Morala acestei fabule?... evitați pe cât e de posibil să fiți victima propriei lipse de atenție, care uneori se poate dovedi a fi o trăsătură de caracter foarte utilă doar dacă e aplicată la timpul potrivit. Căci cine e cel mai mare dușman al nostru dacă nu noi înșine?

Fulgi de primăvară

Prima zi de primăvară am întîmpinat-o cu primii fulgi de zăpadă ai lunii martie, cu un vântuleţ geros ce vine din nord (probabil de pe la Briceni) ... :) cu obişnuita cafea de la orele 2 p.m. Cu liniştea în suflet şi cu speranţa noilor schimbări ce le aştept în primăvara aceasta. Şi iarăşi îşi face de cap “şoricelul” ăsta... uff... iar acum stau şi mă gândesc la farfuria de spaghetti al ragu ce aşteaptă preparată ca sărbătoarea “Mărţişorului” să fie completă. În aşteptarea soarelui ce nu vrea să ne onoreze cu obrazul său în ultimele săptămîni, îl citesc la lumina becului electric pe Alexandre Dumas... ei bine, na! Nu în original, în franceză... ci în italiană.Paradoxal, credeam că doar în filme regizorii îşi permit mici “boroboaţe” gen detalii greşite... pantofii eroinelor din “Moscova nu crede în lacrimi” ai căror culoare se schimbă în acelaşi cadru, date necorespunzătoare momentului istoric în care e filmat, fie cîntece care încă nu sunt scrise etc. , dar uite că şi regizorii cărţilor au mari rezerve de acest gen la capitolul inventări... nici Dumas nu duce lipsă de astfel de gafe pe care le-am observat absolut întîmplător în timpul lecturii fiind suficient de sensibilă la capitolul detalii. Dacă carnavalul de la Roma descris în roman începe pe data de 22 februarie, după cum menţionează autorul, atunci un paradox e că la sfîrşitul acelui carnaval, cam la vreo 8 zile precizate de autor, ne aflăm în data de 21 februarie.... Hmm! Un alt exemplu cînd autorul se mai pierde în mrejele timpului, pe care sincer nici acum nu pot să-l explic precoce... l’am notat în timpul confesiunii lui Bertuccio la villa d’Auteuil, care durează pînă cam la vreo 3 dimineaţa, după care,eroul nostru se îndreaptă spre casă şi uimitor e faptul că odată ajuns, eroul însăşi constată că e abia 11:30 seara... cum s-o fi întîmplat oare să fie teleportat din nou în ziua precedentă? Eh.... miracolele creaţiei nu se lasă aşteptate nici la Dumas. Şi uite că anume aceste mici, neînsemnate gafe făcute de autor şi lasă să se piardă un pic din farmecul creaţiei sale, pentru mine, desigur, ca fiind un pic mai capricioasă la capitolul detalii. Pe cît de frumos ştiu unii să inventeze “povestioare”, pe atît de neîndemînatice sunt detaliile la care recurg aceştia pentru a impresiona cititorul, căci în fine presupun că majoritatea scriitorilor puţin probabil sunt interesaţi de date şi cifre plicticoase, fiind absorbiţi întru totul de nararea firului povestirii. Ei bine, fie... chiar şi celor mai mare născocitori de poveşti le este permis, uneori, astfel de gafe minuscule ochiului cititorilor...

Văd cum iese fum din hoceagurile caselor vecine şi mă tot bate gîndul că mai avem să ne încălzim încă ceva timp doar cu gîndul că în calendar e primăvară, căci fumul se risipeşte jucăuş în aerul rece fără să-i prea pese că oamenii aşteaptă cît mai repede să scape de iarnă.

Altă zi, altă piesă.... acelaşi compozitor - Keiko Matsui

Ajută-mi Doamne ca să nu mă piardă cumva - ...aşa, din întîmplare sau... pur şi simplu intenţionat -  timpul, printre banalităţi şi resemnare şi să mă uite acolo... să mă părăsească... făcându-mă să accept bucuria omului care supravieţuieşte fericindu-se de gura sau buzunarul său plin... îţi mulţumesc însă pentru faptul că îmi dai posibilitatea să ating nemurirea aceasta creată de talente, de talente diferite dar în a căror desăvârşire îmi permit să mă regăsesc şi să mă refugiez ca un muritor, uneori plictisitor de obişnuit ce sunt.  Am redescoperit o veche pasiune... dragostea pentru sunet, adevăratul sunet, pur, limpede ca lacrima şi blând ca chipul unei mame. Mi-a înflorit sufletul la sfârşitul lui ianuarie. Incredibil! A fost nevoie doar de un pian şi de o bucată om, dar nu simplu om,nu, nicidecum... e un om ce profetează miracolul, anotimpurile, soarele, talentul. Da, m-am îndrăgostit din nou de Keiko Matsui! Am redescoperit ceea ce mulţi numesc muzică dar prea puţini cunosc adevăratul sens al  acesteia, am şters praful de pe sunetele care s-au tupilat de careva timp în sufletul meu şi acum stau să mă sfiesc de amnezia mea. Doar le purtam mereu cu mine, în suflet dar, în acelaşi timp, le-am uitat... cum de s-a întâmplat asta? Răul ăsta de timp şi-a lăsat amprenta lui odioasă asupra-i. Dar nu mai contează... am căutat puţin prin arhivele sufletului şi am dat de ele....nu s-au lăsat aşteptate şi a ieşit deodată la iveală curcubeul ăsta de lumini muzicale şi iată-mă savurând orice sunet al pieselor acestei talentate pianiste japoneze. E muzica fără adaosuri şi conservanţi.... e doar sunetul şi puterea sufletului capabil să-l înţeleagă şi să-l împărtăşească în taină inimii. E chiar indecent pe alocuri să fii atât de genială căci răneşti cu desăvârşire celelalte miliarde de oameni. Dar are câştig de cauză şi orice antrenare în instanţă e inutilă.... talentul ia vârf la toate şi dreptul e de partea ei! Îmi răscoleşte sufletul şi îl umple cu doza de sănătate zilnică de care toţi avem nevoie! Muzica vieţii mele acum sigur pot spune că e împărţită în ceea ce a fost înainte de sunetul lui Keiko Matsui şi ceea ce vine imediat după. Şi dac-ar fi să trăiesc, aş trăi doar pentru a savura sunetul ăsta, clipa asta de nemurire şi de fericire nebună. Viaţa împreuna cu ea e o adevărată „superbă romanţă”.

Dilema pedagogică

Polemizam astăzi pe tema sistemului de învăţămînt universitar din Republica Moldova. Comentam nemulţumirea şi nedumerirea unei foste colege de universitate care se indigna de modalitatea de predare a lectorilor. E anul 3, se aştepta probabil şi la obiecte mai interesante şi la profesori mai calificaţi. Da, s-au dovedit a fi alţi profesori însă cu aceleaşi metode de predare. Lucrul individual... oare a descoperit America precizînd că lucrul individual e inevitabil şi „trebuie să iau cărţile în mînă ca să studiez individual?”. Cred că nu. Studentul universitar din Republica Moldova e deprins încă de pe băncile şcolii primare cu sistemul ăsta de învăţămînt „dependent” de cunoştinţele(şubrede deseori) ale dirigintelui. La  ce poţi să te aştepţi de la un lector,care după studiile universitare - licenţă, masterat - a rămas să predea la universitate; poate din frica reuşitei ulterioare sau doar din plăcerea stabilităţii şi a confortului create? care foarte rar se specializează şi adeseori nu are deloc tangenţe cu sfera practică a cunoştinţelor citite şi predate studenţilor. Nu suntem deprinşi din faşă cu lucrul individual, avem mereu aspiraţia asta de a fi dependenţi de învăţătura cuiva, de lecţiile, poveţile, conspectul unui profesor care predă ani de-a rîndul unele şi aceleaşi materiale diferitor generaţii de studenţi neţinînd cont de schimbările ce se produc în cadrul societăţii, de mişcările şi aspiraţiile care se disting de la an la an doar din cauza că lenea de a întocmi alte conspecte şi de a citi alte cărţi e mult prea mare decît setea de a propovădui şi de a Educa tinerii specialişti. Sistemul de la Bologna asta şi presupune... lucrul individual, democraţia şi creşterea studentului pe baza sistemului de greşeli şi reuşite proprii. Profesorul e cel ce are menirea de ai arăta direcţia, studentul e cel ce cizelează propria individualitate, părere,raţionalitate în fapte şi gînduri. De ce să fii indignat de faptul că trebuie să munceşti independent şi să zici că nu eşti mulţumit de metoda de predare cînd nici nu ai făcut tentativa de a încerca să studiezi individual? Sau nu, poate o tentativă a şi fost făcută însă continuitatea acesteia a pierit în scurt timp din cauza lenii,a plictiselii sau a unui telefon din partea prietenei care te cheamă să mergi la Mall căci suntem în perioada reducerilor de iarnă şi e păcat să rămîi fără „obnovkă”. Munca înnobilează omul! E nevoie de iniţiativă! Dar iniţiativa fără perseverenţă nu are şanse de izbîndă şi cu această stare de lucruri ne confruntăm zi de zi în cadrul societăţii. E mult mai uşor să preiai comanda de la şef decît să iei atitudine şi responsabilitate de a da comandă şi de a suporta consecinţele deciziei luate. Căci nu suntem ceea ce ne învaţă şi fac alţii din noi ci suntem ceea ce gîndim, învăţăm şi realizăm noi înşine!

Aspiraţiile noastre cresc mereu,uneori însă nu neapărat direct proporţional cu ceea ce ne pot oferi lectorii şi programa universitară şi pentru asta un simplu curs nu poate „potoli” toată setea de necunoscut pe care o ai! E nevoie de o specializare continuă căci nu trebuie să mizăm doar pe cunoştinţele unui profesor ci şi pe capacitatea de a accede la alte surse decît cele ce sunt primite în cadrul universităţii! Un curs individual, un seminar, un MBA e foarte binevenit! ;)